trauma arlechin

iarna

2011-01-22T01:31:00.000-08:00

în pulovere de gheaţă
pomii zboară
cu frunze muscate de ger cu rădăcini lungi transparente
fâlfâie pe la ferestre lasă miros de rufe-ngheţate culese de pe sârmă
fructe aspre ghemuite ce-si aşteaptă seminţele fierbinţi
noi suntem mici
topim cuburi şi alte forme dulci sub limbă
ne ascundem în palatele de jar de sub plită
bunica încă nu s-a rostogolit
ca o lubeniţă verde zâmbitoare
sub pământ
noi suntem mici aşteptăm câteva anotimpuri pe zi înserarea
să adormim în sfârşit
torşi pe fusul ei o dată cu parfumul gutuilor

2011-01-22T01:25:00.000-08:00

trebuie să vorbesc mult cu tine
despre orice
nu contează că asta nu ar lămuri cu nimic
ce s-a întâmplat în seara aia
sufletul tău făcea vodoo
mă simţeam ca o păpuşă de jăratic
luminam între plămânii tăi ca între două aripi mişto mărimea S
s-au deschis de câteva ori uşile tramvaiului
dar nu a urcat nimeni doar fire de nisip au măturat podeaua vagoanele astea au fost făcute doar pentru noi când am înţeles era prea târziu chiar atunci soarele amiezii a alunecat scârţâind sub talpa elastică a întunericului tu ai mai aşteptat câteva staţii să vină controlorii să-ţi dea amenda aia fabuloasă urâtă ca singura dintre certitudini ţi-ai scuturat sandalele de nisip ai adunat cochiliile aduse de curenţi nu aveam să mai coborâm niciodată şi despre asta nu puteam vorbi
încă nu inventaserăm cuvintele acelea
însă puteam vorbi despre restul
despre orice

2010-06-18T01:53:00.000-07:00

am sa ma trezesc si am sa scriu
un poem lung si limpede ca aerul verii dimineata
in care ai spune:

„gust toate fructele lumii e religia mea
trei ore noaptea pe biciclete pana la Dunare
scotocind pom dupa pom prin curtile oamenilor
gustand scuturand ramurile pline
e religia mea”

si diminetile urmatoare ei credeau
ca unghii de ingeri le-au sfasiat frunzisurile
si nu mai stateau sa numere poamele pe ramuri

„semn bun ziceau”

atat de incet aluneca spre fluviu
noaptea
ceata pe biciclete

„cand pielea iti creste pe langa ape
devii apa pentru totdeauna
ape astepti sa sugi la sanii iubitelor
unghiile lor lungi
trebuie sa fie fierbinti si sculpturale ca pietrele
tolanite prin lunci
ca serpii de unda trebuie sa le alunece parul
in vrejuri reci peste sale”

asa iti duci religia mai departe
asa inveti sa aprinzi
lumanari intre maluri
sa curgi lumina catre pescarii de pe lumea cealalta
cum stau ei in lut
printre aburi laptosi
si lasa salciile sa le creasca dintre coaste
unduios si sigur

„e crucea unde drumurile nostre se rasfirau”

ca liniile unei palme

de acolo fiecare isi cauta locul
in mal
pana cand talpile lor gaseau fiecare buza apei stiuta

„doi frati de zece ani ceruse fluviul”

si ei se dusesera neputand sa se desparta
calcasera clestarul sleit de puterea adanca
si se stransesera tare de maini
stiind deja cum mai fusesera amestecati inainte
in pantecul mamei

„cand gleznele lor simtisera” la fel

borta profunda cum ii sorbea ca pe-o ceata

acum curg catre ei lumanarile
dinspre plajile inguste cu fete ciorchini
si buchetele de ierburi
cand luna creste
ca mirarea intr-o pleoapa batrana

„la crucea de tinichea
unde cararile bicicletelor se rasfirau”

pe linia vietii in vi]e subtiri
invizibile si apropiate
ca vocile-n imnuri

„acolo a inceput religia mea” repede calatorind pe ape

ca sunetul ce vrea sa-ntreaca lumina
ca pietrele ce vor sa intreaca pana de starc
rostogolita pe ostrov

„cu primul gand scaparat”

ca un chibrit umed sfaraind si portocaliu

„soarele asfintea
trecuse ziua cu fructe si destui pesti”

clopote de alama batuta de sapte ori cate sapte
va ridicau pe biciclete

emo.doi

2010-05-28T03:44:00.000-07:00

o pasare uriasa imi ciuguleste din creier
privite din naveta spatiala discovery
aripile ei au conturul unei tari est-europene
sunt emo
m-am ghemuit in unghiul dintre doua blocuri comuniste
ma viziteaza o plosnita
incearca sa ma consoleze
sunt emo am tricoul negru parul negru unghiile negre
am sangele creierul si sinapsele negre
o pasare imi soarbe din creier
aripile ei uriase freamata deasupra ca niste granite incerte
ca harta unei tari mici din estul europei
stau in unghiul facut de doua blocuri comuniste care incep sa se prabuseasca peste mine
sunt emo
o pasare suge din creierul meu
penele ei se coloreaza in negru
o pasare suge din creierul meu imagini cu politicieni plangandzambind
sunt mai alb cu cateva sute de grame
o pasare neagra imi linge creierul
privita din naveta spatiala soyuz
pasarea seamana cu o tara neagra est europeana
stau ghemuit intr-un camp
printre tevi ruginite si radacini
printre radacini si furnici
sunt alb si pe campul asta vine base pus la patru ace
se d` jos din lexus
se d` jos din duster
se d` jos de pe nava scoals neptun
se d` jos din mazd`
se d` jos din ferrari
se d` jos din bemve
fracul lui flutura deasupra
esti palid dragul meu zice
cravata si msnecile lui fluturs ca niste aripi negre
creierul meu e o pasare atat de neagra
cat o tara mica din sud – estul europei
aici pe camp vine base si -mi vorbeste despre viitor
voi construi blocuri pe campul asta spune el
si zambeste emotionat
uzine si lanuri de porumb autostrazi doar pentru tine
eu sunt palid si il ascult
ori poate tocmai de aia
pe campul asta ca un maidan postapocaliptic
voi face un parc de distractii monumental
si fracul lui flutura ca niste aripi negre
la nesfarsit
in campul asta ca o mahala postistorica
voi construi
voi construi
voi construi
un canal pana la tibru si eufrat
zice base si-si sterge ochii cu o hartie de 500 de euro
la nesfarsit

zbor deasupra orasului de latex

2009-07-17T04:43:00.000-07:00

in cel de-al doilea volum de poezie al lui Dan Carlea, “Urban”, doua tipuri de realitate se manifesta cu pregnanta ilustrand un grad maxim de prezentza a eului liric in fiecare dintre ele. Pe de o parte se afla “urbanul”, realitatea cotidiana, cu toate semnele ei, pe care poetul vrea uneori sa le epuizeze prin ample enumerari (poemele “Fatza de lucru” si “Freestyle”). Apoi, exista o alta dimensiune, numita, in textul “Peronul”, “partea cealalta”. Se poate spune ca intre cele doua realitati exista o relatie complexa; uneori ele coexista si sunt percepute la acelasi nivel ontologic de catre poet, de unde enumeratiile in cadrul carora se amesteca indicii ale amandurora, alteori una o disimuleaza/contine pe cealalta (de regula “urbanul” contine), alteori, “partea cealalta” irumpe violent in urban trebuind sa se exprime in “hainele” acestuia (“vom reintra in urban/ ca si cum am zbura prin parbriz/intr-o aura de cioburi”). De cele mai multe ori, “partea cealalta” este subjugata de “urban” care doar vehiculeaza aparente ale acesteia, niste surogate pe care eul liric le semnaleaza neobosit: (“sentimente de latex”, “dumnezei din praf alb”, sentimentele fast-food”, “inimile pline cu ruj ale iubitelor noastre”, “mie nu-mi place sa ma falsific/ sa-mi umplu sufletul cu polistiren expandat”). In aceasta dimensiune, nu numai sufletul sufera de atrofie ci este evidenta si o mecanicizare a corpului: “ viata noastra reincarcabila”, “privirile mele/ ca un tramvai ruginit”.

Mai departe, scrie aici:
Citeste! Sau nu!
http://www.jurnalul.ro/stire-spectator/zbor-deasupra-orasului-de-latex-513536.html

Arta fugii în aerul devenit fiinţă - Jurnalul de duminică, 25.11.2007

2009-05-18T02:50:00.000-07:00

Cel de-al doilea volum poezie al Danielei Şontică, intitulat "Uitaţi-vă prin mine", aduce în fata cititorului o sensibilitate acută, dar bine şarjată, astfel încât devine un motor pus în slujba lucidităţii. Eul poetic extrem de complex baleiază interiorul şi exteriorul şi găseşte limbajul cel mai adecvat turnării unei magme lirice care îmbină transparenţa cristalului şi energia calorică a lavei. În acest sens, titlul volumului este cât se poate de inspirat. O densitate de registre şi tonuri transpuse în versuri neîncărcate cu exces metaforic. Un singur poem poate cuprinde de la ironie, autoironie, sarcasm, până la lirism metafizic ca în poemul "Iniţiere". După versuri precum "Cerşetorul vrea/ Timp în monedă universală / Eu visez fericirea superlong,/ Fumabilă la ambele capete", poemul se încheie cu imaginea celor ameninţaţi la orice pas de spectrul păcatului mortal: "Ne rămân oasele în urmă/ Dar tragem noi,/ Suntem câini/ Şi murim în fiinţa stăpânului/ La prima greşeală". Mântuirea atârna de un fir de păr, şi purgatoriul este un numitor comun al vieţilor noastre. În "Orbilor mei", o serie instante interioare supranumite "orbii" sunt obiectul unui ritual prin care poeta încearca realizarea unei unificări interioare afectate de inadecvarea timpului cotidian la eternitate. În contextul unei perceptii atât de acute, existenţa eului liric se rulează pe un palier greu acordat la trăitul celorlalţi, iremediabil afectaţi de cecitate, automatisme, neputinţa vibraţiei permanente. Scenele citadine sunt un cadru unde este pusă în scenă o cochetarie feminină ce e intotdeauna semnul unor misterioase procese de refacere interioară: "Ea plimba zilnic pantofii/ Asortaţi la poşetă pe calea cea largă,/ Se întuneca până îi reuşeau toate numerele/ ... / Închideau la non-stop/ Şi ea nu mai putea să-şi cumpere batiste/ Se ştergea cu rochia, işi aranja puţin sufletul/ Şi se făcea dimineaţa" sau semnul unei ocultări a hipersensibilităţii: "Dar dă-ţi cu parfum,/ Nu-ţi vor detecta suferinţa". Maternitatea ocultată, erotismul raportat la un partener marcat de absenţă, chiar observaţia socială, dar mai ales fiorul religios autentic sunt doar câteva repere ale poeziei Danielei Şontică.

poetic

2009-02-23T02:48:00.000-08:00

emo

stai in statia de autobuz
astepti sa vezi nodurile
de unde totul o va lua in alta directie
mai devreme sau mai tarziu
luminand sub gesturile banale
asta e o idee ca stai acolo si astepti
dar te deplasezi odata cu deplasarea galaxiei
si tot ajungi undeva
ce rost mai are lumea asta de soferi
de piloti, de piloti automati
ce rasucesc butoanele posturilor de radio
pentru calatorii ce se fac ca privesc
orasul autocolant ce astupa ferestrele

2008-12-19T10:20:00.000-08:00