zbor deasupra orasului de latex

in cel de-al doilea volum de poezie al lui Dan Carlea, “Urban”, doua tipuri de realitate se manifesta cu pregnanta ilustrand un grad maxim de prezentza a eului liric in fiecare dintre ele. Pe de o parte se afla “urbanul”, realitatea cotidiana, cu toate semnele ei, pe care poetul vrea uneori sa le epuizeze prin ample enumerari (poemele “Fatza de lucru” si “Freestyle”). Apoi, exista o alta dimensiune, numita, in textul “Peronul”, “partea cealalta”. Se poate spune ca intre cele doua realitati exista o relatie complexa; uneori ele coexista si sunt percepute la acelasi nivel ontologic de catre poet, de unde enumeratiile in cadrul carora se amesteca indicii ale amandurora, alteori una o disimuleaza/contine pe cealalta (de regula “urbanul” contine), alteori, “partea cealalta” irumpe violent in urban trebuind sa se exprime in “hainele” acestuia (“vom reintra in urban/ ca si cum am zbura prin parbriz/intr-o aura de cioburi”). De cele mai multe ori, “partea cealalta” este subjugata de “urban” care doar vehiculeaza aparente ale acesteia, niste surogate pe care eul liric le semnaleaza neobosit: (“sentimente de latex”, “dumnezei din praf alb”, sentimentele fast-food”, “inimile pline cu ruj ale iubitelor noastre”, “mie nu-mi place sa ma falsific/ sa-mi umplu sufletul cu polistiren expandat”). In aceasta dimensiune, nu numai sufletul sufera de atrofie ci este evidenta si o mecanicizare a corpului: “ viata noastra reincarcabila”, “privirile mele/ ca un tramvai ruginit”.

Mai departe, scrie aici:
Citeste! Sau nu!
http://www.jurnalul.ro/stire-spectator/zbor-deasupra-orasului-de-latex-513536.html

Arta fugii în aerul devenit fiinţă - Jurnalul de duminică, 25.11.2007

Cel de-al doilea volum poezie al Danielei Şontică, intitulat "Uitaţi-vă prin mine", aduce în fata cititorului o sensibilitate acută, dar bine şarjată, astfel încât devine un motor pus în slujba lucidităţii. Eul poetic extrem de complex baleiază interiorul şi exteriorul şi găseşte limbajul cel mai adecvat turnării unei magme lirice care îmbină transparenţa cristalului şi energia calorică a lavei. În acest sens, titlul volumului este cât se poate de inspirat. O densitate de registre şi tonuri transpuse în versuri neîncărcate cu exces metaforic. Un singur poem poate cuprinde de la ironie, autoironie, sarcasm, până la lirism metafizic ca în poemul "Iniţiere". După versuri precum "Cerşetorul vrea/ Timp în monedă universală / Eu visez fericirea superlong,/ Fumabilă la ambele capete", poemul se încheie cu imaginea celor ameninţaţi la orice pas de spectrul păcatului mortal: "Ne rămân oasele în urmă/ Dar tragem noi,/ Suntem câini/ Şi murim în fiinţa stăpânului/ La prima greşeală". Mântuirea atârna de un fir de păr, şi purgatoriul este un numitor comun al vieţilor noastre. În "Orbilor mei", o serie instante interioare supranumite "orbii" sunt obiectul unui ritual prin care poeta încearca realizarea unei unificări interioare afectate de inadecvarea timpului cotidian la eternitate. În contextul unei perceptii atât de acute, existenţa eului liric se rulează pe un palier greu acordat la trăitul celorlalţi, iremediabil afectaţi de cecitate, automatisme, neputinţa vibraţiei permanente. Scenele citadine sunt un cadru unde este pusă în scenă o cochetarie feminină ce e intotdeauna semnul unor misterioase procese de refacere interioară: "Ea plimba zilnic pantofii/ Asortaţi la poşetă pe calea cea largă,/ Se întuneca până îi reuşeau toate numerele/ ... / Închideau la non-stop/ Şi ea nu mai putea să-şi cumpere batiste/ Se ştergea cu rochia, işi aranja puţin sufletul/ Şi se făcea dimineaţa" sau semnul unei ocultări a hipersensibilităţii: "Dar dă-ţi cu parfum,/ Nu-ţi vor detecta suferinţa". Maternitatea ocultată, erotismul raportat la un partener marcat de absenţă, chiar observaţia socială, dar mai ales fiorul religios autentic sunt doar câteva repere ale poeziei Danielei Şontică.

poetic

emo

stai in statia de autobuz
astepti sa vezi nodurile
de unde totul o va lua in alta directie
mai devreme sau mai tarziu
luminand sub gesturile banale
asta e o idee ca stai acolo si astepti
dar te deplasezi odata cu deplasarea galaxiei
si tot ajungi undeva
ce rost mai are lumea asta de soferi
de piloti, de piloti automati
ce rasucesc butoanele posturilor de radio
pentru calatorii ce se fac ca privesc
orasul autocolant ce astupa ferestrele